So this is what it feels like - Iashington 2013

Last week went by so fast. I cannot believe it. It was intense, it was eye-opening, it was ... great. Most of all, it was unexpected. I went in with really really low exceptions, but everyone around me proved me wrong.
In the end I felt like home, and it was so strange having to leave.
Everyone I met there impressed me so much with warmth, with kindness, with acceptance and love.
I have been to many many conferences in my AIESEC experience, but this was so totally different, I feel like it needs its own category. Everyone was the center of attention, and the bonding was unbelievable.
I find it so hard to put this feeling into words. It was... our leadership journey :)
I like something my friend Paula told me during the conference, in one of the many amazing moments we shared: Full heart, clear eyes, no regrets.

Yesterday, after everything was over, after good-byes were said, I was walking through a shop, my head kind of absent, and a song started playing and I almost started crying in the middle of the store. It wasn't the conference song, but in that moment it became that for me.

I didn't cry though. I was telling my friends that I am not crying because there is absolutely no way we are not gonna see each other again. It's just a fact.

Parenting lessons 2 & 3

Nu știu ce se întâmplă, dar stadionul e plin de lecții de crescut copii (poate pentru că e plin de părinți, copii și bunici) pe care doresc să le păstrez, pentru uz personal, și pentru împărtășit la cunoștințe.

Doi bunici și doi băieței gemeni cu multă energie, pe stadion.

Lecția 1. Cum să omori creativitatea și originalitatea.

Ca orice potențiali viitori fotbaliști, băiețeii s-au simțit imediat atrași de iarbă și de poarta de fotbal.
”Buni” (așa s-a intitulat ea) le-a spus să nu intre pe teren.
Ca orice copil care se respectă, unul dintre ei a întrebat ”de ce” (cu puțin noroc, în câțiva ani va înceta cu acest obicei deranjat de a pune întrebări și de a cere motive).
Răspunsul: Nu e voie. Păi ce, mai vezi pe cineva făcând asta?

Lecția 2. Cum să te asiguri că și copilul tău va fi rasist.

Cel mai simplu mod, am învățat azi, e să îl lași cu un bunic/o bunică rasistă.
Ea va proceda în felul următor: copilul va face un gest nepotrivit (de exemplu, își va ridica tricoul deasupa buricului). Atunci, bunica va spune: ”Nu mai face așa, așa fac țiganii!”
A se repeta de câteva ori, și gata, mission accomplished.

În rest, chiar recomand serile pe stadion. Aer curat, liniște, sport.

Când ”Nu, pentru că poți să cazi” devine un stil de viață

Astăzi am avut un moment foarte iluminant, legat de psihologia omului, a părintelui și a felului în care afectează comportamentele viitoare ale copiilor.

Decor

Un stadion deschis publicului pentru sport.

Personaje

O fetiță de vreo 5 anișori, și tatăl ei.

[Plimbându-se pe pista de alergat, fetița începe să meargă înainte, și încet încet să alerge.]

Tatăl: Nu alerga!
Fetița: De ce?
Tatăl: Pentru că poți să cazi.

Confusion

Am mintea puțin plictisită și obosită în același timp. Nu mai știe, săraca, încotro să apuce. S-ar odihni dar nu poate. Îi e prea frică.

Obosită și speriată.

Baladă unui țăran

Sunt țăran,
Fumez pe geam.
Văd o fată la semafor
Trag din țigară ușor
Și... arunc cu chiștocul înspre ea.

Without breaking eye contact.

Nu rimează? Pentru că nu e ceva chiar... poetic.

Jogging în Iași - the beginning

Lucrurile din care e alcătuită viața mea se schimbă, aș vrea să spun ușor ușor, dar nu e chiar adevarat. În ultimele 6 luni, puține lucruri au rămas neschimbate. Așa că a venit timpul să schimb câte ceva și la mine. Și să adaug niște rutine, să înlocuiesc niște obiceiuri vechi.

Așa că m-am apucat de alergat.
A început acum vreo lună jumate, nu-mi amintesc exact de ce sau cum a avut loc minunea. Dar cu niște adidași și o pereche de căști, a început o nouă activitate în viața mea.

Cam de cinci ori pe săptămână, o oră seara, de obicei de la 8 jumate, în funcție de program, mă echipez frumos, și pornesc. La început a fost interesant, am descoperit singură locurile potrivite, distanțele pe care le pot duce, ce muzică mă energizează. Apoi am început să mă și documentez pe net, să aflu despre papucii potriviți, mâncarea dinainte, cea de după, poziția corpului, chiar și gadgeturi pentru telefon.

Am fost foarte surprinsă să văd că sunt chiar oameni care fac asta, cel puțin în zona în care merg eu (pe splai Bahlui, malul cu facultățile). Mai ales seara, o mulțime de oameni, majoritatea de vârsta mea (dar sunt și mai învârstă, chiar și considerabil mai învârstă) vin pe splai să alerge. Un loc frecventat are beneficiile lui: șoferii claxonează mai puțin (side note: nu înțeleg claxonatul joggerilor. Nu e ca și cum alergăm pe strada sau ceva. Majoritatea oricum au căști în urechi și abia aud claxonul. I really don't get it), oamenii se holbează mai puțin evident, câinii nu sunt o problemă deloc, și e motivant să vezi pe cineva care aleargă mai repede ca tine.

Când am vazut că există chiar un grup de oameni stabil care fac jogging, am zis că de ce să nu ne întâlnim și pe net, pe Facebook mai exact, să fie un loc să putem împărtăși idei, articole interesante, și, de ce nu, într-un viitor poate nu prea îndepărtat, să fim o comunitate :) Așa că a apărut pagina Jogging in Iași momentan mică de tot, pentru ieșenii interesați de jogging.

Am răcit.

Sau cum ar spune alții, am răcit din nou. Și stau în pat de două zile, ascult lucruri nasoale despre mine și mă rog cerului să îmi revin mai repede ca să văd mai puțin această cameră.

On the bright side, mă pregătesc să mă uit la The Sound of Music (care spre rușinea mea încă lipsește din biblioteca filmelor - in my mind). Când sunt singură mă uit la filme vechi. My usual companions don't seem to share this love.

Must find snacks.

To risk or not to risk?

Ironic, avand in vedere ca nu e chiar noua postarea in care imi declaram dorinta de a lucra la curaj.

Mereu cand sunt in sesiune, imi vina pofta de a ma gandi la viata, si numai bine ca azi, dupa ultimul examen, cheful nu s-a evaporat in euforie ca in alte dati, ci a ramas acolo, alaturi de o apatie crunta.

Deci, viata. Complexa foc. Ma tot gandesc care sunt oamenii fericiti pe care ii cunosc, si nu ma refer la cei de varsta mea, ca aici aproape toti avem inca pofta de nou si incredere intr-un viitor frumos (sau poate ma invart eu prin cercuri prea optimiste?). Ma gandesc la oamenii "trecuti de o varsta", "trecuti prin viata", si ma deprim putin. Nu cred ca stiu unul care sa fie fericit, sau macar vesel.

It seems like there's no way to win life. Pentru ca tot ce vad ca a castigat cineva e o atitudine groaznica fata de tot si toate, de egoism si suspiciune fata de orice, si a pierdut orice urma de curaj, incredere si entuziasm.

De ce ma bat cu capul de astea? Pentru ca nu inteleg de ce, in continuare, de la astfel de oameni ne luam sfaturile si directiile in viata. Incep sa ma gandesc ca poate, pentru a ramane fericita, entuziasta, optimista, idealista, "young at heart" so to say, poate pentru a nu ajunge in locul pe care nu mi-l doresc, poate n-ar trebui sa ma ghidez dupa cineva care e acolo. Nu?

Si ma streseaza gandul ca la o anumita varsta, increderea, entuziasmul si curajul, incep sa fie vazute ca niste copilarii, si ca toata lumea sta si asteapta parca cu sufletul la gura momentul in care tanarul cu sclipiri in ochi o pateste, o data, de doua ori, ca doar deh, n-a ascultat cand i-a spus. Si parca stau la panda sa vada cum se stinge sclipirea. Si apoi, BRAVO! Te-ai maturizat si tu! Time to settle down, never travel and bitch about the government.

Forever young indeed.

Ah, si legatura cu titlul? Riscul de a nu asculta. Si e risc pentru ca eu vad doua posibilitati: ori o patesti nasol, de vreo cateva ori, pana te saturi si atunci te alaturi clubului dezamagitilor de viata care te asteapta cu consolari, care parca simt ca mascheaza unica lor satisfactie ("am avut dreptate, life really does suck"), ori iti iese, si reusesti cumva sa iti pastrezi atitudinea si sa te maturizezi in alte sensuri, care nu inseamna sa moara copilul din tine. Worth the shot?

Intr-o zi cu soare si cu doua... gravitatii?

In seara asta, in lipsa de altceva mai bun de facut (daca e sa ignoram toate celelalte lucruri mai bune de facut pe care le aveam - si le am in continuare), am decis sa facem clatite cu cacao si sa ne uitam la un film.

Upside down, un film cu un trailer super tare, si care, din pacate, e un exemplu perfect de over-sell - under-deliver. Dupa un trailer care iti promite o poveste de dragoste frumoasa, intr-o lume fantastica, primesti un film cu o poveste mega-grabita, cu niste evenimente scurte si niste personaje fara niciun fel de profunzime.

Long story short, e povestea a doua planete, care au fiecare campul ei gravitational, care sunt cumva conectate (presupun ca se rotesc impreuna), si fiecare camp gravitational atrage mereu numai materia care ii apartine (de la oameni, la timbre, pana la... urina - you'll see). Oamenii din cele doua planete nu au voie sa interactioneze, pana cand doi copii se cunosc stand pe doua varfuri de munte opuse, si cand cresc mai mari se indragostesc.

Filmul e construit pe multe clisee, de la baiatul orfan si fata bogata, pana la corporatia mare si rea care face rau oamenilor. In afara de ideea super tare a gravitatiei duble, cu care oamenii s-au jucat destul de frumos (interactiunea dintre oameni - care fiecare are impresia ca celalalt e sus, felul in care se ridica diverse obiecte - cum ar fi fumul, birouri cu doua podele etc.), filmul nu prea mai are nimic original.

Un pseudo final te face sa crezi ca povestea de dragoste interzisa nu mai are nicio speranta, insa apoi in ultimele 5 minute totul se schimba absolut brusc, printr-o solutie mega simplista si inserata ca nuca in perete. Apoi vine deznodamantul povestii de dragoste fara niciun sens, cand afli pur si simplu ca ea e insarcinata si ca asta ii permite sa stea pe planeta lui (?!) si apoi ca nu-stim-cum lumea s-a schimbat si cele doua planete au devenit prietene. The end.

Pe imdb filmul are 6.4, eu i-am dat 6, pentru ca imi place Kirsten Dunst, si pentru ca ideea chiar a fost faina. Dar in rest... cred ca filmul putea fi prelungit macar un pic, sa fie mai explicite momentele importante, sa dezvolte mai bine personajele si povestea si sa ii dea un final decent.

Blog de sesiune

Da, te voi redenumi intr-o zi.
Fac ce fac, si postez exclusiv in timpul sesiunii.
Se pare ca atunci am timp sa scriu.