Ironic, avand in vedere ca nu e chiar noua postarea in care imi declaram dorinta de a lucra la curaj.
Mereu cand sunt in sesiune, imi vina pofta de a ma gandi la viata, si numai bine ca azi, dupa ultimul examen, cheful nu s-a evaporat in euforie ca in alte dati, ci a ramas acolo, alaturi de o apatie crunta.
Deci, viata. Complexa foc. Ma tot gandesc care sunt oamenii fericiti pe care ii cunosc, si nu ma refer la cei de varsta mea, ca aici aproape toti avem inca pofta de nou si incredere intr-un viitor frumos (sau poate ma invart eu prin cercuri prea optimiste?). Ma gandesc la oamenii "trecuti de o varsta", "trecuti prin viata", si ma deprim putin. Nu cred ca stiu unul care sa fie fericit, sau macar vesel.
It seems like there's no way to win life. Pentru ca tot ce vad ca a castigat cineva e o atitudine groaznica fata de tot si toate, de egoism si suspiciune fata de orice, si a pierdut orice urma de curaj, incredere si entuziasm.
De ce ma bat cu capul de astea? Pentru ca nu inteleg de ce, in continuare, de la astfel de oameni ne luam sfaturile si directiile in viata. Incep sa ma gandesc ca poate, pentru a ramane fericita, entuziasta, optimista, idealista, "young at heart" so to say, poate pentru a nu ajunge in locul pe care nu mi-l doresc, poate n-ar trebui sa ma ghidez dupa cineva care e acolo. Nu?
Si ma streseaza gandul ca la o anumita varsta, increderea, entuziasmul si curajul, incep sa fie vazute ca niste copilarii, si ca toata lumea sta si asteapta parca cu sufletul la gura momentul in care tanarul cu sclipiri in ochi o pateste, o data, de doua ori, ca doar deh, n-a ascultat cand i-a spus. Si parca stau la panda sa vada cum se stinge sclipirea. Si apoi, BRAVO! Te-ai maturizat si tu! Time to settle down, never travel and bitch about the government.
Forever young indeed.
Ah, si legatura cu titlul? Riscul de a nu asculta. Si e risc pentru ca eu vad doua posibilitati: ori o patesti nasol, de vreo cateva ori, pana te saturi si atunci te alaturi clubului dezamagitilor de viata care te asteapta cu consolari, care parca simt ca mascheaza unica lor satisfactie ("am avut dreptate, life really does suck"), ori iti iese, si reusesti cumva sa iti pastrezi atitudinea si sa te maturizezi in alte sensuri, care nu inseamna sa moara copilul din tine. Worth the shot?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu