To risk or not to risk?

Ironic, avand in vedere ca nu e chiar noua postarea in care imi declaram dorinta de a lucra la curaj.

Mereu cand sunt in sesiune, imi vina pofta de a ma gandi la viata, si numai bine ca azi, dupa ultimul examen, cheful nu s-a evaporat in euforie ca in alte dati, ci a ramas acolo, alaturi de o apatie crunta.

Deci, viata. Complexa foc. Ma tot gandesc care sunt oamenii fericiti pe care ii cunosc, si nu ma refer la cei de varsta mea, ca aici aproape toti avem inca pofta de nou si incredere intr-un viitor frumos (sau poate ma invart eu prin cercuri prea optimiste?). Ma gandesc la oamenii "trecuti de o varsta", "trecuti prin viata", si ma deprim putin. Nu cred ca stiu unul care sa fie fericit, sau macar vesel.

It seems like there's no way to win life. Pentru ca tot ce vad ca a castigat cineva e o atitudine groaznica fata de tot si toate, de egoism si suspiciune fata de orice, si a pierdut orice urma de curaj, incredere si entuziasm.

De ce ma bat cu capul de astea? Pentru ca nu inteleg de ce, in continuare, de la astfel de oameni ne luam sfaturile si directiile in viata. Incep sa ma gandesc ca poate, pentru a ramane fericita, entuziasta, optimista, idealista, "young at heart" so to say, poate pentru a nu ajunge in locul pe care nu mi-l doresc, poate n-ar trebui sa ma ghidez dupa cineva care e acolo. Nu?

Si ma streseaza gandul ca la o anumita varsta, increderea, entuziasmul si curajul, incep sa fie vazute ca niste copilarii, si ca toata lumea sta si asteapta parca cu sufletul la gura momentul in care tanarul cu sclipiri in ochi o pateste, o data, de doua ori, ca doar deh, n-a ascultat cand i-a spus. Si parca stau la panda sa vada cum se stinge sclipirea. Si apoi, BRAVO! Te-ai maturizat si tu! Time to settle down, never travel and bitch about the government.

Forever young indeed.

Ah, si legatura cu titlul? Riscul de a nu asculta. Si e risc pentru ca eu vad doua posibilitati: ori o patesti nasol, de vreo cateva ori, pana te saturi si atunci te alaturi clubului dezamagitilor de viata care te asteapta cu consolari, care parca simt ca mascheaza unica lor satisfactie ("am avut dreptate, life really does suck"), ori iti iese, si reusesti cumva sa iti pastrezi atitudinea si sa te maturizezi in alte sensuri, care nu inseamna sa moara copilul din tine. Worth the shot?

Intr-o zi cu soare si cu doua... gravitatii?

In seara asta, in lipsa de altceva mai bun de facut (daca e sa ignoram toate celelalte lucruri mai bune de facut pe care le aveam - si le am in continuare), am decis sa facem clatite cu cacao si sa ne uitam la un film.

Upside down, un film cu un trailer super tare, si care, din pacate, e un exemplu perfect de over-sell - under-deliver. Dupa un trailer care iti promite o poveste de dragoste frumoasa, intr-o lume fantastica, primesti un film cu o poveste mega-grabita, cu niste evenimente scurte si niste personaje fara niciun fel de profunzime.

Long story short, e povestea a doua planete, care au fiecare campul ei gravitational, care sunt cumva conectate (presupun ca se rotesc impreuna), si fiecare camp gravitational atrage mereu numai materia care ii apartine (de la oameni, la timbre, pana la... urina - you'll see). Oamenii din cele doua planete nu au voie sa interactioneze, pana cand doi copii se cunosc stand pe doua varfuri de munte opuse, si cand cresc mai mari se indragostesc.

Filmul e construit pe multe clisee, de la baiatul orfan si fata bogata, pana la corporatia mare si rea care face rau oamenilor. In afara de ideea super tare a gravitatiei duble, cu care oamenii s-au jucat destul de frumos (interactiunea dintre oameni - care fiecare are impresia ca celalalt e sus, felul in care se ridica diverse obiecte - cum ar fi fumul, birouri cu doua podele etc.), filmul nu prea mai are nimic original.

Un pseudo final te face sa crezi ca povestea de dragoste interzisa nu mai are nicio speranta, insa apoi in ultimele 5 minute totul se schimba absolut brusc, printr-o solutie mega simplista si inserata ca nuca in perete. Apoi vine deznodamantul povestii de dragoste fara niciun sens, cand afli pur si simplu ca ea e insarcinata si ca asta ii permite sa stea pe planeta lui (?!) si apoi ca nu-stim-cum lumea s-a schimbat si cele doua planete au devenit prietene. The end.

Pe imdb filmul are 6.4, eu i-am dat 6, pentru ca imi place Kirsten Dunst, si pentru ca ideea chiar a fost faina. Dar in rest... cred ca filmul putea fi prelungit macar un pic, sa fie mai explicite momentele importante, sa dezvolte mai bine personajele si povestea si sa ii dea un final decent.

Blog de sesiune

Da, te voi redenumi intr-o zi.
Fac ce fac, si postez exclusiv in timpul sesiunii.
Se pare ca atunci am timp sa scriu.