Anul ăsta e primul în care e noiembrie și eu nu sunt la școală. Primul an în care citesc numai ce vreau eu și nu mă întreabă nimeni despre asta - deși uneori mi-ar plăcea și asta. Am pornit într-o seară o discuție despre cărți și filme - am putut vedea practic energia părăsind fețele oamenilor.
Tot anul ăsta e primul în care nu locuiesc în același loc ca întotdeauna. Când acasă a devenit o noțiune vagă. Sunt în situația în care pot să plec de acasă, înspre acasă. Și nu știu dacă vin acasă sau plec de acasă. E un sentiment foarte ciudat, mai ales când nu vrei să rănești sentimentele celor de acasă. Care acasă?
E și primul an în care sunt ... cum să-i spun? Singură sau independentă? Depinde de starea de spirit. Primul an în care încerc să earn my own living, să lucrez în program relativ fix în fiecare zi, să fac mâncare, curat, să spăl rufe, să am grijă de mine când sunt bolnavă, să mă duc la baie noaptea fără să aprind toate luminile.
Lucrurile de schimbă repede. Te trezești într-o zi, ai 23 de ani, locuiești departe, într-un oraș lipsit de pisici, e toamnă (când știi foarte bine că ieri era iulie) și partea proastă e că nici n-ai cui să te plângi. Și că aproape ai învățat că dacă te plângi nu rezolvi nimic. Dar această lecție de viață nu s-a asimilat încă complet.
Mai așteptăm.
