Perfect time for Christmas

Crăciunul e pus la momentul perfect în an. Sau doar mi se pare, nu știu.

Dar parcă nu se putea un moment mai bun să fie niște vacanță peste o săptămână. Să fie pauză, să fie somn, mâncare gata făcută, căldurică și pijamale. Bine, poate și niște oameni dragi, niște familie, niște locuri cu nostalgie. Parcă e pus cu mâna fix pe ultima sută de metri de energie și concentrare. Când încep să simt cum mi se scurge, hai, nu viața, dar energia prin degete, când spatele nu a mai stat de cam mult timp drept și seara parcă vine prea repede și totuși parcă nu mai vine. Și nu e numai de odihnă sau de stat degeaba, e așa o nevoie acută de Crăciun.

Să fie luminițe peste tot, și poate și niște zăpadă dacă se poate. Să se audă peste tot colinde și să miroasă a cozonac. Și a brad.

Christmas heals the soul. At the right time.

For the first time in forever

În ultimii patru ani, perioada asta era perioada parțialelor. Și ca orice perioadă în care aveam mult de învățat, aveam un chef nebun să mă exprim, în cel mai time-consuming mod posibil - în scris. Bine, poate ar fi durat chiar mai mult să scriu o simfonie, dar nu m-a atras niciodată ideea.

Anul ăsta e primul în care e noiembrie și eu nu sunt la școală. Primul an în care citesc numai ce vreau eu și nu mă întreabă nimeni despre asta - deși uneori mi-ar plăcea și asta. Am pornit într-o seară o discuție despre cărți și filme - am putut vedea practic energia părăsind fețele oamenilor.

Tot anul ăsta e primul în care nu locuiesc în același loc ca întotdeauna. Când acasă a devenit o noțiune vagă. Sunt în situația în care pot să plec de acasă, înspre acasă. Și nu știu dacă vin acasă sau plec de acasă. E un sentiment foarte ciudat, mai ales când nu vrei să rănești sentimentele celor de acasă. Care acasă?

E și primul an în care sunt ... cum să-i spun? Singură sau independentă? Depinde de starea de spirit. Primul an în care încerc să earn my own living, să lucrez în program relativ fix în fiecare zi, să fac mâncare, curat, să spăl rufe, să am grijă de mine când sunt bolnavă, să mă duc la baie noaptea fără să aprind toate luminile.

Lucrurile de schimbă repede. Te trezești într-o zi, ai 23 de ani, locuiești departe, într-un oraș lipsit de pisici, e toamnă (când știi foarte bine că ieri era iulie) și partea proastă e că nici n-ai cui să te plângi. Și că aproape ai învățat că dacă te plângi nu rezolvi nimic. Dar această lecție de viață nu s-a asimilat încă complet.
Mai așteptăm.

Mistakes and friends go well together

Everyone needs these people. Because...

Food-talks

I eat 3 times a day. And I have gotten into the habit of eating alone, in my bedroom, watching stuff on my computer, or TV. Since my parents don't eat at regular times, and a lot of times don't even sit down to eat, I found this as an option to not eat "alone".

I know that, ideally, we shouldn't eat and do something else at the same time, that this way we would be more aware of how we chew, how much we actually eat and when we are full and should stop. However, sitting alone at the kitchen table seems kind of sad to me.

So I decided to turn my bad eating habit into something more helpful. Now, generally, I would sit down and eat with "Friends", or "Mad Men", or "Modern family". These all may seem like fun eating companions, but I realized I am using too much time watching them. The average episode length is longer than my actual meal, so I am wasting about 10 to 15 minutes with each meal (with some series, even more), not to mention that there is the risk of one episode turning into two. Also, I wasn't getting anything out of it, no new information, no new ideas.

So now, eating is TED Talk time. They are 15 minutes long, which is just enough time to eat. They give me information, motivation and ideas.

Here are a few of them I've been watching:

So this is what it feels like - Iashington 2013

Last week went by so fast. I cannot believe it. It was intense, it was eye-opening, it was ... great. Most of all, it was unexpected. I went in with really really low exceptions, but everyone around me proved me wrong.
In the end I felt like home, and it was so strange having to leave.
Everyone I met there impressed me so much with warmth, with kindness, with acceptance and love.
I have been to many many conferences in my AIESEC experience, but this was so totally different, I feel like it needs its own category. Everyone was the center of attention, and the bonding was unbelievable.
I find it so hard to put this feeling into words. It was... our leadership journey :)
I like something my friend Paula told me during the conference, in one of the many amazing moments we shared: Full heart, clear eyes, no regrets.

Yesterday, after everything was over, after good-byes were said, I was walking through a shop, my head kind of absent, and a song started playing and I almost started crying in the middle of the store. It wasn't the conference song, but in that moment it became that for me.

I didn't cry though. I was telling my friends that I am not crying because there is absolutely no way we are not gonna see each other again. It's just a fact.

Parenting lessons 2 & 3

Nu știu ce se întâmplă, dar stadionul e plin de lecții de crescut copii (poate pentru că e plin de părinți, copii și bunici) pe care doresc să le păstrez, pentru uz personal, și pentru împărtășit la cunoștințe.

Doi bunici și doi băieței gemeni cu multă energie, pe stadion.

Lecția 1. Cum să omori creativitatea și originalitatea.

Ca orice potențiali viitori fotbaliști, băiețeii s-au simțit imediat atrași de iarbă și de poarta de fotbal.
”Buni” (așa s-a intitulat ea) le-a spus să nu intre pe teren.
Ca orice copil care se respectă, unul dintre ei a întrebat ”de ce” (cu puțin noroc, în câțiva ani va înceta cu acest obicei deranjat de a pune întrebări și de a cere motive).
Răspunsul: Nu e voie. Păi ce, mai vezi pe cineva făcând asta?

Lecția 2. Cum să te asiguri că și copilul tău va fi rasist.

Cel mai simplu mod, am învățat azi, e să îl lași cu un bunic/o bunică rasistă.
Ea va proceda în felul următor: copilul va face un gest nepotrivit (de exemplu, își va ridica tricoul deasupa buricului). Atunci, bunica va spune: ”Nu mai face așa, așa fac țiganii!”
A se repeta de câteva ori, și gata, mission accomplished.

În rest, chiar recomand serile pe stadion. Aer curat, liniște, sport.

Când ”Nu, pentru că poți să cazi” devine un stil de viață

Astăzi am avut un moment foarte iluminant, legat de psihologia omului, a părintelui și a felului în care afectează comportamentele viitoare ale copiilor.

Decor

Un stadion deschis publicului pentru sport.

Personaje

O fetiță de vreo 5 anișori, și tatăl ei.

[Plimbându-se pe pista de alergat, fetița începe să meargă înainte, și încet încet să alerge.]

Tatăl: Nu alerga!
Fetița: De ce?
Tatăl: Pentru că poți să cazi.

Confusion

Am mintea puțin plictisită și obosită în același timp. Nu mai știe, săraca, încotro să apuce. S-ar odihni dar nu poate. Îi e prea frică.

Obosită și speriată.

Baladă unui țăran

Sunt țăran,
Fumez pe geam.
Văd o fată la semafor
Trag din țigară ușor
Și... arunc cu chiștocul înspre ea.

Without breaking eye contact.

Nu rimează? Pentru că nu e ceva chiar... poetic.

Jogging în Iași - the beginning

Lucrurile din care e alcătuită viața mea se schimbă, aș vrea să spun ușor ușor, dar nu e chiar adevarat. În ultimele 6 luni, puține lucruri au rămas neschimbate. Așa că a venit timpul să schimb câte ceva și la mine. Și să adaug niște rutine, să înlocuiesc niște obiceiuri vechi.

Așa că m-am apucat de alergat.
A început acum vreo lună jumate, nu-mi amintesc exact de ce sau cum a avut loc minunea. Dar cu niște adidași și o pereche de căști, a început o nouă activitate în viața mea.

Cam de cinci ori pe săptămână, o oră seara, de obicei de la 8 jumate, în funcție de program, mă echipez frumos, și pornesc. La început a fost interesant, am descoperit singură locurile potrivite, distanțele pe care le pot duce, ce muzică mă energizează. Apoi am început să mă și documentez pe net, să aflu despre papucii potriviți, mâncarea dinainte, cea de după, poziția corpului, chiar și gadgeturi pentru telefon.

Am fost foarte surprinsă să văd că sunt chiar oameni care fac asta, cel puțin în zona în care merg eu (pe splai Bahlui, malul cu facultățile). Mai ales seara, o mulțime de oameni, majoritatea de vârsta mea (dar sunt și mai învârstă, chiar și considerabil mai învârstă) vin pe splai să alerge. Un loc frecventat are beneficiile lui: șoferii claxonează mai puțin (side note: nu înțeleg claxonatul joggerilor. Nu e ca și cum alergăm pe strada sau ceva. Majoritatea oricum au căști în urechi și abia aud claxonul. I really don't get it), oamenii se holbează mai puțin evident, câinii nu sunt o problemă deloc, și e motivant să vezi pe cineva care aleargă mai repede ca tine.

Când am vazut că există chiar un grup de oameni stabil care fac jogging, am zis că de ce să nu ne întâlnim și pe net, pe Facebook mai exact, să fie un loc să putem împărtăși idei, articole interesante, și, de ce nu, într-un viitor poate nu prea îndepărtat, să fim o comunitate :) Așa că a apărut pagina Jogging in Iași momentan mică de tot, pentru ieșenii interesați de jogging.